joi, 25 decembrie 2014

Despre recentul trecut, despre anul ce-a trecut. 2014

Ma uit pe Facebook si incep sa ma oboseasca toate pozele cu brazi frumosi impodobiti de Craciun si "pozele cu bradul", de parca e un fel de lait-motiv, de care nu ma prind eu. Da, ok... si eu am o poza, dar e un selfie, cu cainele. Ei au poze stas, toti frumosi aliniati langa brad, de parca ar exista un manual cu instructiuni pe undeva, de care nu am aflat inca. Imi pare rau, dar ma lasa indiferenta toata manifestarea asta. As prefera un gand sincer si personal, impartasit cu prietenii, sau o urare simpla, si atat. Dar cred ca experienta te invata cat de mult inseamna mult, sau cat de putin.

Am ajuns la varsta la care sa ii cer Mosului sa imi aduca in dar cadouri care nu sunt palpabile, nu se cantaresc si nu se vad. Si acum simt ca am liniste in suflet, caci daca voi primi in dar sanatate, de restul simt ca am putere sa ma ocup si sa le cladesc chiar eu.

Am fost jos, cel mai jos posibil, sau cel putin la cel mai jos nivel la care am fost in toata existenta mea, caci alta viata nu am la dispozitie pentru a compara. Cum spun englezii : "I've hit rock bottom" si de fiecare data cand constientiez ca mi se potriveste expresia asta, intuitia imi spune ca de aici, singura directie este in sus ("there's nowhere but up now").

A fost un an care a inceput invaluit in mister. Stiam ca va fi un an lung, care va aduce multe schimbari in viata mea, si care ma va schimba si pe mine. Dar nu aveam nici un indiciu despre ce avea sa urmeze, despre oamenii cu a caror carare ma voi intersecta, despre locurile prin care voi ajunge si trairile ce imi erau pregatite. L-am inceput alaturi de prietene, singurele care imi mai erau alaturi, si care inca ma tineau in picioare, nestiind ca fara ele aveam sa ma prabusesc. Am crezut ca e un semn bun, ca vom fi impreuna tot anul si nu imi pasa ce avea sa se intampla, gandindu-ma ca prietenia lor ma va ajutasa trec peste orice. Inafara de gandul asta, 2014 era invaluit in mister si intuneric, fara nici o sclipire la orizont.

Am cunoscut oameni noi, am intrat in cercuri, am cules distractia de moment si invataturile le-am luat cu mine, si am mers mai departe, spre alte orizonturi. A trebuit sa ma adaptez mai mult decat am facut-o vreodata, am facut compromisuri mai mari decat am crezut ca pot face, am depasit fricile copilariei, am realizat ca toti suntem egali si mi-am exprimat vointa, asumandu-mi consecintele. Am gresit, supraestimandu-ma, m-am bazat pe ceilalti, fara sa iau in calcul si parerea lor, am luat decizii din impulsul de moment, si apoi am invatat sa traiesc cu consecintele lor.
Am reusit cumva sa indepartez pe cei pe care ii voiam langa mine, am luat decizii din plictiseala, am mintit si m-am mintit pe mine. M-am izolat si usor usor m-am prabusit, fara sa stiu acest lucru. In putinele momente constiente pe care le-am avut, am incercat sa cer ajutorul, insa nu am ajut curajul sa trec si la faptele ce m-ar fi putut scoate la suprafata. M-am sufocat incet, dureros si singura. Au fost multe momentele in care imi spuneam ca nu am unde sa mai cad, si ca acolo si atunci era sfarsitul decaderii. Dar e clar acum ca m-am inselat.

Au fost cateva episioade, in care mi-am strans fortele si am scos capul la lumina, in incercarea de a uita tristetile pe care le atrasesem. Stiu sa port masti, si nimeni nu stia ca le port. Dar de cele mai multe ori, fugeam de ei, de soare, de viata... si respiram doar ca sa imi mai chinui sufletul inca o zi. M-am simtit plutind in deriva, fara directie si fara scapare. Orice tangenta cu o alta persoana, mai lunga de cateva minute imi provoca teama si panica, nu stiam cum sa reactionez si ce ar fi trebui sa spun sau sa fac. Nu imi gaseam locul in aceasta lume a lor si incetasem sa il mai caut. Am avut parte de cateva coincidente, care au scos in calea mea suflete ce mi-au influentat destinul, doar ca mai apoi sa ma condamne in acelasi iad pe care mi-l creeasem singura si din care parea sa nu mai scap. Prima imbranceala a fost dura... si a durut ca dracu. Apoi am vrut sa ma joc... si m-am jucat si eu la randul meu. Cui nu ii place sa se joace? Mai ales cand joci dupa regulile tale.

Mi-am demonstrat ca pot, ca forta care ne conduce vine din interior, ca totul e cat de mic sau cat de mare vrei tu sa fie. Acela a fost momentul in care eu m-am simtit mare, si m-am simtit bine. Erau fiorurile vietii, care ma faceau sa simt ca traiesc din nou, scotandu-ma din starea de inertie in care ma aflasem. Atunci cand simteam ca imi cresc aripi din nou, am crezut ca totul a fost in mintea mea si ca ar fi cazul sa traiesc din nou... si cu precautie am trait, insa intuitia imi spunea ca nu va fi bine. Si nu a fost, caci am cazut de la mii de kilometri ... dar de data asta cazusem in picioare. Si mi-am adus aminte ca intotdeauna "tot raul e spre bine", caci am simtit din nou ca ma iubesc, si ca singura persoana de care am nevoie ca sa fiu fericita, era chiar acolo si eram eu. Am reinvatat cum sa ma simt bine in compania mea si atat. Am invatat sa ma apreciez pentru omul care sunt, si pur si simplu sa ma bucur de mine. Am inceput sa comunic cu mine, sa triez cum si ce merita timpul meu. E un drum pe care nu am mai fost, dar se spune ca daca vrei sa schimbi ceva, trebuie sa faci ceva ce nu ai mai facut. Pentru mine e poteca pe care am pornit acum, nu stiu unde duce, insa incerc sa aplic tot ce am cules din 2014, ca sa nu ma mai ratacesc.
Acum imi e teama de oameni, pentru ca noi suntem schimbatori si de cele mai multe ori nu stim ce vrem. Dar sa traiesc cu teama, nu imi va aduce fericirea. Asa ca cea mai buna optiune pentru mine e sa spune cu voce tare, si direct ceea ce vreau, sau ce nu vreau, pentru ca nu mereu le stii pe amandoua, dar e important sa stii macar una dintre cele 2, pentru ca asa sa nu ratacesc pe potecile nepotrivite.

Nu a fost un an usor. Spun cu lacrimi in ochi, ca a fost cel mai greu an pe care l-am trait, si e prima data cand realizez asta. Daca pana acum imi spuneam la sfarsitul unui an ca "a fost ok... la fel ca orice alt an", acesta i-a intrecut pe toti. Pot spune ca a fost groaznic, mi-am petrecut majoritatea zilelor plangand, daca nu fizic, atunci cu sufletul. Si asa probabil ca am reusit sa atrag o realitate trista si deprimanta. Dar se termina, parca nici nu mai am rabdare sa primesc inca o sansa, ca de data asta sa fac lucrurile cum vreau eu. Toate cicatricile lasate amintire in suflet, le voi purta pentru a imi aduce aminte de invataturile pe care le-am primit, acum cand stiu unde vreau sa ajung si stiu ce decizii sa nu iau, pentru a imi pastra drumul. Am fost jos, acum incep sa urc. Mai rau nu exista.

Sufletului meu,
Iulia

Un comentariu:

  1. Draga Iulia, ma bucur ca ai gasit o cale de a scapa de poverile sufletesti. Toti trecem prin incercari, obstacole, pe care soarta ni le pune in cale. Felul in care le depasim ne maturizeaza si ne modeleaza caracterul. Unii sufera in tacere si "poarta" masti pentru a ascunde ceea ce se petrece cu adevarat in sufletul lor. Tine cont insa ca desi nu toti se prind ca le porti, altii le vad si nu ar trebui sa le iei in nume de rau faptul ca tatoneaza situatia. Inseamna doar ca le pasa. Pe cei pe care i-ai lasat sa ajunga la sufletul tau pana acum si si-au batut joc sau nu te-au apreciat au avut de pierdut. Tu ai avut de castigat. Ai devenit mai puternica si te-ai calit. Dar toate aceste lucruri pe care alegem sa le tinem pentru noi sunt ca o sabie cu doua taisuri. Pe de o parte pot avea un efect benefic pe de alta parte pot deveni periculoase, aducand cu ele izolare si deprimare, tinandu-ne departe de oamenii bine intentionati. E adevarat ca atunci cand "te frigi cu ciorba sufli si-n iaurt" si e greu sa mai gasesti speranta ca mai poti gasi astfel de persoane sau ca le mai poti distinge de restul. E bine ca ai reusit sa gasesti "iubirea de sine" pentru ca iti da incredere in tine si in fortele tale insa tine cont ca oamenii sunt facuti pentru a iubi alte suflete. Odata ce "ceata" incepe sa se ridice te vei orienta mai bine si vei vedea caile pe care ai putea sa o apuci.

    RăspundețiȘtergere