vineri, 31 octombrie 2014

Renuntarea la dulce a esuat!

Nu m-am tinut de cuvant si am esuat in incercarea de a renunta la drogul care ma omoara usor, dar placut.
Dar nu am incetat sa ma documentez, sa citesc si sa caut motive, solutii si tratamente. Teoria o stiu bine, poate prea bine... cateodata cand imi aduc aminte toate amanuntele... imi vine sa renunt la orice lupta.
Ce am invatat pana acum:

1. Tine doar de motivatie.
Indiferent ce iti doresti, cat timp faci o prioritate din asta, o sa ajungi acolo, sau cel putin tinzi in directia aceea. Cele 3 directii/domenii principale ale existentei noastre sunt : Sanatatea, Dragostea si Banii/cariera.
Orice gand, idee sau nevoie se incadreaza undeva in cele 3 planuri. Exista si un proverb care spune ceva de genul ca daca alergi dupa mai multe pasari, nu prinzi nici una. Principul acesta se aplica si aici. Cat timp nu nu faci o prioritate dintr-un singur gand/directie/dorinta/vis, nu vei putea avansa. Asadar iti raman doar frustrarile si promisiunile proprii catre sine ca "de maine o sa fac asa sau altfel". Motivatia exista, insa trebuie sa o canalizezi unde te "doare" cel mai tare. Abia apoi pornesti la drum. Ai un scop, ai comsutibilul si drumul e la alegerea ta, atat timp cat nu uiti "destinatia". Imi place sa inventez metafore, mai ales cand vorbesc despre ceva asa de vag si nepalpabil... simt nevoia sa folosesc un limbaj plastic, da o alta dimensiune subiectului :)
In cazul meu, sanatatea e cea care ma obsedeaza, citesc zilnic si caut pareri, povesti, diete si variante. Ma bucura rezultatele altora, militez pentru o dieta sanatoasa... Insa de multe ori imi pierd motivatia pe parcursul zilei. Cateodata am o motivatie uriasa dimineata, care incepe sa se sfasie la primele senzatii de stomac mai gol si care dispare de tot in momentul in care simt vreun compus cu zahar in perimetrul in care ma invart. Alte dati ma simt asa de obosita psihic, incat renunt la orice incercare.  si asa imi trec zilele si partea proasta e ca m-am obisnuit asa si nu mai am tragere de nimic.
Motivatia exista, am fost acolo unde acum vreau sa ajung iar. Stiu the feeling si tot.. e ceva care imi pune bete in roate.
Acum cred ca am gasit o explicatie, nu stiu daca cea mai buna sau singura, dar am o explicatie pe care o pot da in cuvinte : Emotiile. Stiu ca sunt o persoana naiva si ma influenteaza prea mult ce e in jur, dar sa pic plasa propriilor mele emotii... sunt mai slaba decat ma vedeam.
Exista un motiv care ma face sa ma simt fara vlaga, ca si cum nimic nu are rost, nu am chef sa schimb nimic, nu ma mai bucura nimic cu adevarat si ma simt imuna la orice se intampla. A incetat sa imi pese. Iar noi oamenii, suntem dependenti de emotii si sentimente. Suntem facuti sa simtim si vrem sa simtim cat mai mult si mai intens si mai diferit. Iar cand nu iti pasa... nu e nimic de simtit.
Astfel, creierul meu cumva vrea sa ma pacaleasca si sa acopere aceasta nevoie, aceasta fericire prin :

2. Dependenta de mancare. Da, exista.
Nu as fi crezut pana acum, pana cand sa o simt pe pielea mea. Incerc sa acopar sau sa creez vreun fel de senzatie... mananc. Mancatul cauzeaza placere, de scurta durata, pentru ca nu poti sa mananci cantitati nelimitate. Si ca orice drog, vrei din ce in ce mai mult. Asa ajungi sa mananci mai mult, pana cand dai pe afara, dar tot mai bagi la ghiozdan.
Zaharul creeaza o placere mai mare, deoarece ajunge repede in sange si creierul se hraneste cu zahar. De aceea avem o placere mai mare atunci cand mancam ceva dulce. Dar cu cat e mai gustos, cu atat ingrasa mai tare... si cum maresti cantitatea... se vede repejor. Nu are rost sa mai detaliez, caci e un cerc vicios si cred ca ai prins ideea. Ah, si zahar nu face decat o mai mare pofta de zahar. Si de la capat.
As putea sa trag o concluzie de genul : detin o dependenta de mancare care incorporeaza dependenta de zahar si care nu se mai termina.
Cam aici se opresc cercetarile de pana acum, insa ca directii viitoare de documentare sunt: gasirea cauzei si tratarea ei. Am un sentiment ca are legatura cu:

3. Quarter life crisis, In traducere: criza varstei de 25 ani. Aici e doar o banuiala, insa incepe sa se contureze o premiza valabila.
Stii sentimentul ala cand nu esti tocmai multumit de jobul tau, simti ca vrei si poti mai mult, iti pare rau ca nu ai tras mai mult de tine in trecut, ca poate ajungeai mai bine, simti ca e deja prea tarziu pentru a mai schimba ceva si din punctul asta totul e destul de previzibil si lucrurile nu pot merge decat in jos... stii?! (fraza asta a fost tastata fara sa respir, cam asa de sufocant e sentimentul)
Ei bine, asta e. Altii pana la varsta mea au facut X lucruri, au ajuns in Y loc. Colegii de-ai mei din scoala au facut aia sau ailalta. Nu e nevoie sa imi spuna nimeni ce au facut, vad singura doar uitandu-ma in jur. Si pentru ca ma obsedeaza chestia asta, nu ii vad decat pe cei care aparent sunt mai fericiti si multumiti cu ce au, si eu sunt cel mai rau din toata povestea asta. Aici se observa cat de tare conteaza focusul: fiind axata pe realizari, nu vad ca in acelasi timp exista muulti alti care sunt in acelasi punct, care au cu siguranta mult mai multe motive sa fie nemultumiti de viata lor, dar care nu sunt. Sunt fericiti in lumea lor, cu putinul pe care il au, care e totul pentru ei. Sunt zile in care in ii consider ignoranti, si imi zic ca e o binecuvantare sa fii ignorant in anumite momente, esti mai fericit. Cu cat ai mai putine lucruri care te macina, cu atat esti mai fericit, si iti vezi viata cu ochi mai buni. Ce e mult strica, prea multe optiuni iti dau peste cap existenta si mie imi da sentimentul ca nu stiu ce alegere sa fac, ca sa fie bine. Diversitatea optiunilor imi ingreuneaza capacitatea de a decide, din teama de a lua o decizie gresita.
Exista o regula in management: Orice decizie e mai buna decat nici o decizie! Incerc sa imi aduc aminte de lucrul asta de fiecare data cand sunt in situatii ce necesita luarea unei hotarari, dar inca invat.
Toate aceste ganduri imi ocupa timpul zilnic, ma macina si ma obosesc psihic, si stiu ca nu se vor opri pana cand nu gasesc o solutie de a le opri. Iar pentru asta trebuie sa decid:

4. Ce imi doresc cel mai tare. Ce vreau sa fac cu viata mea si incotro vreau sa o directionez.
Nu am vrut niciodata sa iau decizii, chair si cand ma priveau direct si era in discutie viitorul meu. Am lasat lucrurile sa se intampla si nu m-am opus niciodata categoric, chiar si atunci cand nu eram incantata. Pentru ca nu avem alternative, sau pentru ca nu credeam in ele.. sau in MINE.
Am lasat parintii sa decida ce scoli sa fac, prietenii unde sa merg in vacante sau excursii, colegii ce sa mananc. De ce? Pentru ca in caz contrar trebuia sa iau o decizie, sa vin cu o alternativa si nu voiam sa o fac sau nu o aveam. Eram comoda si sunt in continuare.
Ma macina gandul ca cel mai de pret lucru pe care il am, il pierd pentru ca nu sunt capabila sa iau o decizie... timpul. Cred ca toti suntem de acord cu faptul ca neluarea unei decizii, atrage dupa sine o hotarare aleatorie, nu neaparat rea sau buna... dar nu e hotarare, ci o stare de plutire in deriva, de acceptarea a lucrurilor care ni se intampla, care de multe ori nu ne fac prea fericiti, dar cel care poate schimba ceva, orice sau totul este chiar propria persoana. Si aici e un cerc vicios si simt cum imi merit soarta.
Cel mai periculos mi se pare sentimentul de neputinta care ma cuprinde cateodata, caci poate naste ganduri mai negre.. iar de multe ori "esti ceea ce gandesti". Life has its ups and downs, but still I have to climb every hill. E usor sa decazi, insa e cel mai greu sa urci, mai ales cand ai cazut o data. Prima data nu stii unde trebuie sa ajungi si cat mai ai pana acolo, si punctul culminant te va lua pe nepregatite si nu vei mai simti asa de greu tot efortul depus. Pe cand o revenire e mult mai grea, pentru ca stii unde trebuie sa ajungi, stii ce efort inseamna si stii etapele. E inca o munca de convingere interioara, de lupta cu tine ca vrei acolo, disputa cu argumente logice in care tu iti schimbi partea cu fiecare gand. Si asa obosesc si reiau fiecare gand exprimat in aceasta pagina, si chiar mai multe.
Pana cand? Pana cand voi lua o decizie, voi crede in ea si voi face o prioritate din ea, indiferent de tot. Si ce ma tine : ma tine faptul ca stiu ca orice lucru dobandit necesita timp, rabdare, munca ... si eu am obosit. Si rabdare nu am avut niciodata, recunosc.

Iulia