sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Perfect.

Ai fost perfect. Si inca esti perfect. Multa vreme nu am stiut ce vreau, ce imi doresc, si cum sa ma port sa imi fie bine. Nici acum nu stiu. Doar ca am mai adaugat cate ceva pe lista cu ce nu imi doresc.
Au fost multe lucruri de care imi era teama si de care nu voiam sa ma apropii sau sa le spun pe nume. Insa cu tine nu a fost cazul, nu m-ai pus la colt si ai inteles unde si cand aveam nevoie sa fiu inteleasa. De multe ori era suficient sa ma uit in ochii tai si sa stii exact ce vreau. Si aia era perfect. Si inca e.
Simt ca sunt lucruri pe care nu ti le-am spus si ma simt de parca ti-am ramas datoare cu aceasta marturisire. Imi e frica de etichete, si ma feresc sa le folosesc. Si tu ai inteles. Nu imi place sa ma laud sau sa tip in gura mare tot ce patesc, iar tu stii. Ai asistat la crizele mele existentiale, si chiar daca nu ai stiut cum sa imi schimbi starea, ai incercat. Ai fost mereu acolo, si ai facut sa para ca fiind natural. Si pentru asta iti multumesc.
Nu am simtit nevoie niciodata sa dau vreo explicatie sau sa detaliez ceva in fata ta. Si nu am vrut sa fie asa. Dar poate ca dintr-un anumit punct, perceptiile si dorintele noastre nu au mai coincis. Eu nu mi-au dorit sa evolueze prea mult, am vrut sa fie “asa”. Asa cum a fost. Dar am simtit presiune, am simtit ca incepi sa pui intrebari, sa ceri explicatii si sa dai etichete. Ceea ce imi placea la nebunie la tine s-a transformat dintr-o data intr-o latura pe care nu o mai placeam. Nu te invinovatesc, trebuie sa fi avut si eu o contributie… inca incerc sa imi dau seama ce ar fi trebui sa fac altfel.
Micile noastre glumite, pe care le intelegeam doar noi… si cum de multe ori doar ne uitam unul la altul si radeam. Cred ca asta e legatura perfecta pe care o pot avea doua persoane. In rest e doar o calatorie, pe parcursul careia acumulezi experienta necesara sa poti trai pentru a o gasi, vedea, ingriji si pentru a te bucura de ea. Si apoi cred ca e doar vorba de noroc… sau moment. Un moment potrivit poate sa iti indulceasca existenta pentru mult timp, la fel cum un moment de neatentie din partea oricui are legatura cu o persoana, poate sa schimbe derularea unui vieti.
O secunda poate ca nu inseamna mult, insa poate sa insemne enorm pusa in contextul unei discutii sau lasata la voia emotiei de moment. Asa cum fiecare secunda se cumuleaza cu cea de dinainte si se cumuleaza in minute, ore si zile… asa acea secunda va face diferenta intre existenta mea de azi inainte si cea care i-ar fi luat locul daca in acea secunda as fi spus altceva. Sau as fi tacut. Experienta imi soptea sa tac, iar toate vocile din capul meu imi tipau “mai usor cu pianul pe scari”… dar impulsivitatea mea a decis sa se prefaca ca stie sa cante la el. Acum acea secunda face parte dint-o perioada ce nu poate fi modificata, in trecut, iar singura concluzie pe care o mai pot trage este ca asa a fost sa fie, sau ca nu a depins numai de mine.  Noroc cu creierasul, care gaseste intotdeauna cea mai optimista perspectiva in  care sa puna toate aceste secunde. Nu o sa iasa vreodata in fata cu aceste slabiciuni, mai bine singur si aparent fericit, decat infrant in vreun fel.
Eu cautam un prieten. Si l-am gasit. Dar lucrurile evoluaza, cateodata in bine si alteori in rau. Eu am vrut ca ele sa stea pe loc, secundele sa nu mai treaca si totul sa inghete asa cum era atunci. Iar asta nu este posibil, stiu si eu asta, oricat m-as incapatana sa ma mint singura.
Acum a venit momentul sa las secunda se odihneasca in trecut, sa o accept asa cum e ea.
Vreau doar sa nu dispari, please be there.
Baby it’s fate  … not luck


-Iulia

joi, 13 noiembrie 2014

Retrospectiva, meditatie.. sau doar terapie

11.11.2014 = 25 ani = 1/4 secol =

Un Sfert de Veac (USV) a trecut de cand am plans datorita socului pe care l-am avut cand am tras prima gura de aer. Nu imi aduc aminte daca am tipat tare sau am plans mult, dar din povestiri am inteles ca nu prea imi placea afara, in bataia vantului. Aerul inchis si statut din spatiile acoperite mi-au placut mai mult, si ma linisteam instant cand nu imi mai erau abuzate narile.
Nevoia a ramas si acum, o simt si o recunosc mereu cand apar factori ce imi pot perturba stare. Apreciez un loc confortabil, mic si retras in care sa imi odihnesc trupul, sa ma linistesc si sa imi pun ordine in ganduri... caci de asta am nevoie cel mai mult. Se zice ca viata se "citeste" dupa cat de ordonat si cat esti de organizat, iar eu traiesc in haos. Ma uit in jur si observ cum jumatate de camera e cu susul in jos, si trag concluzia ca asa e si in viata. De aici cred ca vine vorba aia : always start with little thing (mereu sa incepi cu lucruri marunte ) ... referitor la schimbare si directie in viata.
Sau asta e zona mea de conform. Nu pot sa lupt impotriva naturii mele, plus ca nu cred ca ar trebui sa imi consum energia si timpul incerc sa schimb ceva ce s-a format natural. Pana la urma si obiceiul haosului s-a format in timp si a acumulat destula experienta incat sa nu renunte asa usor. Asa ca ma declar pe moment invinsa, e doar o lupta pierduta... prefer sa ma concentrez pe razboi.

E doar o zi.
Majoritatea se agita, mai mult decat de obicei si mult mai mult decat e cazul. Eu personal nu prea ma prind de ce fac asa, sau de ce s-a format obiceiul asta. Poate de mult prea multe ori merg cu turma, insa acum nu. In ultimii 2 ani am ratat data sarbatoriri, fiind la mare distanta de toti cei ce ma cunosc. M-am simtit ca si cum am evadat si m-am simtit bine. Nu pot sa ma laud ca m-am descoperit si am aflat care e secretul vietii... doar am descoperit ceva care imi face placere. M-am simtit bine cu mine, inconjurata de oameni si totusi singura. Un sentiment placut si un pic infiorator in acelasi timp. Ala e sentimentul care ma face sa ma simt in viata, imi aduce aminte ca timpul nu sta in loc si imi creeaza dependenta. Cu cat primesc o portie mai mare, cu atat am asteptari mai mari si imi fac planuri mai mare. Cu cat merg mai mult si ma dor picioarele mai mult, cu atat nu vreau sa ma opresc. Cu cat gasesc mai multe lucruri care sa imi bucure privirea, cu atat mai mult ma chinui sa tin ochii deschisi, chiar daca gravitatia imi trage pleoapele in jos si bateria de la telefon imi spune ca nu mai pot face poze. Vreau mai mult.
Fara asteptari, am surpriza sa fiu impresionata.
Dar intotdeauna am o plasa de siguranta in care sa cad, chiar si cand pare ca nu am. Stiu ca dupa tot, voi ajunge in locul in care ma simt cel mai bine, voi avea timp sa derulez filmul si sa ma bucur de el pana adorm, sau pana cand voi incepe sa visez spre urmatorul drum.
Acolo unde nu te cunoste nimeni, poti sa fii cine vrei tu sa fii. Nu e un gest de lauda, e doar o eliberare, o cale spre acceptare a sinelui si un filtru al gandurilor si senzatiilor. Pentru mine e liniste, iar linistirea imi da stabilitate, si putere sa construiesc mai departe.
Cam astea sunt conditiile in care iau nastere prioritatile, principiile si cateodata chiar si panica gandului ca au trecut 25 si am plutit in deriva. Filtrezi prietenii, alegi mai cu grija activitatile si devii mai atent la circumstante, in general.
Azi am facut un experiment. Am organizat o intalnire spontana cu cativa prieteni, unii mai apropiati, altii mai putin, insa toti din acelasi grup. Ocazia perfecta data de ziua mea de nastere ce a avut loc acum 25 de ani. De retinut pana acum : organizat --> planuit, spontan -- > din scurt. Eu in general nu prea stiu sa intretin relatii, dar asta nu inseamna ca nu ma gandesc la acel cineva, iar cand cineva conteaza pentru mine, indiferent de calitatea lui fata de mine, daca ceva important i se intampla si imi solicita un ajutor, o parere sau doar simpla mea prezenta, fac tot posibilul sa particip, sa fiu acolo. Devine o prioritate. Iar cumva, neintentionat si pur intamplator... am aceleasi asteptari si de la cei pe care ii poftesc sa se plimbe prin jurul meu. Revenind la experiment : Am anuntat intalnirea la momentul T, iar anuntul a fost facut la T-3h (din scurt, dupa cum am stabilit la inceput). Nu am primit nici un raspuns pe moment, apoi s-a spart gheata cu raspunsurile negative, nu prea multe, acestea reprezentant prima categorie. In cea de-a doua categorie sunt cei care nu au reactionat in nici un fel. Probabil ca aici se mai impart in cateva parti, cum ar fi spre exemplu cei care nu folosesc intensiv internetul sau socializarea in mediul virtual sau cei care ignora.
Ma consider o persoana de cuvant si imi place sa dau inapoi, asa ca am fost la locul si ora stabilita. Si am asteptat. Nu stiam daca sa imi iau si desert, sau doar cafea. Am ales cafea si apa plata. Si am asteptat. Am primit cel mai frumos cadou pe care nici nu am indraznit sa mi-l doresc vreodata. Am primit sinceritate, compania mea, eliberare si speranta.
Sinceritate este raspunsul lor sau lipsa unui raspuns, iar pentru asta le multumesc si imi multumesc mie pentru ca am facut un pas pentru a afla. Timpul nu a trecut nici lent dar nici prea repede, semn ca mi-a facut placere sa ma aflu doar eu cu mine, si am savurat fiecare secunda. Eliberarea de stresul obligatiilor sociale pe care nu le inteleg si nici nu le suport si sincer nu inteleg de ce ar trebui sa ma complac in ele sau cu ele. Speranta unui nou inceput, caci orice sfarsit de capitol inseamna unul nou, ce poate aduce noi dileme de deslusit si de descifrat. Iar mie imi place la nebunie sa dezvalui noi posibilitati.
Este o tema doar despre prioritati. Ofer si astept sa primesc ce ofer. Am invatat ca exista filtre si am invatat sa le folosesc. Am aflat ca ne deosebim enorm unii de altii, doar privind prin prisma prioritatilor si ca pe unele le avem in comun, iar altele ma scot din sarite. Nu am rabdare si nu voi avea niciodata, asadar recunosc ca nu voi avea rabdare nici cu tine, cel care are prioritati pe care eu nu le inteleg si cu atat mai putin cu cele pe care le condamn.
Ma simt prea bine cu mine, ca sa ma impart intre mine si tine, iar prima mea alegere va fi intotdeauna EU.

Fara sa imi dau seama, am marcat simbolic acest moment pe harta. Imi place sa creez simboluri si valori, valabile si valoroase doar pentru mine; cred ca asta da imi da un sentiment de putere.
Independenta si posesiva da, nu s-a schimbat nimic, asa eram si asa sunt. Flexibila, toleranta si grijulie: am devenit. Altruism... pe asta inca il caut, imi mai scapa printre degete.

Concluzia e ca am intarziat sa termin randurile de mai sus doar vreo 2 zile, trebuie sa imi planific mai bine timpul liber si sa ma bucur mai mult de mine.
USV nu e mult sau putin, depinde doar de unde privesti, cu ce si cu cine compari. Nu mai vreau sa ma compar, nu vreau sa devin cineva, nu vreau sa ma schimb cu ceva ca sa devin cineva. Sunt deja cineva!

- Iulia